Saturday, June 16, 2012

Einfach perfekt

Astăzi n-am avut chef. M-am trezit târziu. N-am alergat, n-am scris la licență. N-am citit nimic, nu m-am uitat la nimic. N-am vorbit cu nimeni. Am mâncat un hamburger la prânz, și mi-am luat o sticlă de Cola. În rest, am stat pe un scăunel, pe acoperișul blocului, și m-am uitat la același 20% din orizontul Manhattan-ului.

Înainte să dea drumul interjecției "pfff" de pe buzele sale (acompaniat, evident, de datul ochilor peste cap în stil melodramatic), aș vrea să-l avertizez pe cititor că m-aș fi putut uita la fel de bine și la un zid de pe care se cojește vopseaua. Sau, ca să nu risc vreo valență poetică, la un zid de pe care nu se cojește vopseaua. De fapt, chiar ieri am făcut asta la Starbucks. Nu știu de ce dau 1.45$ pe o cafea, dar având în vedere că nu am chef să îmi cumpăr nimic cu adevărat, presupun că e OK și așa.

Ultimele trei săptămâni au fost un fel de somn continuu. Am dormit cu ură pentru toate nopțile pe care le-am pierdut făcându-mi griji pentru mine și pentru alții (fie vorba între noi, mai mult pentru alții). Dar nu azi. Azi am deschis ochii de dimineață și m-am trezit cu o ură care m-a întunecat și pe care am mestecat-o toată ziua, încercând să o îngit, un sentiment care m-a făcut să tremur de ciudă și să îmi doresc să sfarm ceva până se face pulbere.

Am avut azi curajul să îmi confirm că am reale "trust issues", inclusiv vis-a-vis de prietenii cărora le cer de obicei sfaturi. Am avut curajul să recunosc că am ajuns un om mai vulnerabil decât mi-aș fi permis vreodată să fiu. Am un dispreț nemărginit pentru toți cei care mi-au repetat de nenumărate ori că nu voi fi fericit niciodată, pentru că știu că ei au spus asta doar pentru că nu vor ca eu să fiu fericit vreodată. La fel de mult îi urăsc pe cei care m-au văzut fiind slab, și pe cei care vor să mă vadă slab. Printre aburii de Starbucks, am scăpat printre dinți un amar "Urăsc tot.".

Bine, nu chiar tot. Sunt câteva lucruri pe lumea asta pe care le iubesc. Unul din ele e cafeaua, și celelalte câteva sunt persoane de care m-am atașat fără cale de întoarcere. Dar chiar și așa, urăsc sentimentul de inutilitate ori "hopelessness" pe care mi le-au stârnit, deci susțin în continuare că are sens să am trust issues.

Am pierdut azi capacitatea de a empatiza cu oameni care văd o soluție la problemele lor, sau care au ceva în viitor pe care să-l aticipeze. Aș avea nevoie de obiectivitate ca să pot empatiza cu ei, iar dezamăgirea și disprețul din viața mea nu mai merg mână în mână cu obiectivitatea. Cel mai mult urăsc liniștea și siguranța unui cămin pentru care știu sigur că aș munci până la extenuare, dar a cărui promisiune n-am obținut-o niciodată până acum. Deci clar nu poate fi vorba de empatie.

Urăsc sfaturile cretine și încurajările vide. Pot să mă mint și singur. N-am nevoie să îmi zică oamenii să mănânc, să dorm, să beau, ca să... nimic. Mănânc, dorm, beau și respir de când m-am născut și cei 23 de ani pe care îi am atestă că mă descurc satisfăcător la capitolele astea. Promisiunile pe care le așteptam eu aveau câte ceva după "ca să...". Din același motiv, detest promisiunile pe care le fac eu, din care am trunchiat în mod cretin scopul final acolo unde nu se potrivea sau nu era dorit. Nu-i vina mea că parte din lucrurile pe care le spun sună la fel de fals și superficial ca ale celorlalți. Așa îmi sunt cerute.

Dezamăgirea nu poate fi un mod de viață. Nu are nimic în comun cu genul de viață pe care știu că îl merit. Dar îmi doresc să o las să ardă în mine până va fi mistuit tot ceea ce mă poate lovi. Dacă e nevoie,... tot.

2 comments:

  1. Simt nevoia sa comentez, nu imi dau seama insa daca o sa fie chiar la subiect sau nu. Nu stiu daca te deranjeaza, if it does, delete it. I don't mind.
    Cred ca mai toata lumea a trecut prin perioada de genul, de dezamagire, pentru ca oamenii se schimba, multe trasaturi si comportamente se modifica odata cu trecerea timpului, contrar asteptarilor noastre ca oamenii sa ramane forever the same. Nu se poate, spre exemplu teoria invatarii sociale despre care citisem zilele trecute, vorbea despre schimbarea oamenilor in raport cu mediul in care traiesc.
    Am trecut si eu prin starile astea de "hopelessness", cum le denumesti tu, si simteam ca nu mai pot scapa din ele , stiu ca fumam tigara dupa tigara si nu dormeam nopti intregi.
    In alta ordine de idei, eu sunt o persoana transant de sincera si intotdeauna mi-a placut sa soun tot verde-n fata. Si, de asemenea, sa mi se spuna tot verde-n fata. Nu uram nimic mai mult decat minciuna, falsitatea, insa in ziua de azi, se cere asa numita diplomatie, cu toti si toate. Diplomatie insemnand minciuni care sa sune bine si sa gadile orgolii, pentru a nu ofensa. Am ajuns sa nu ma mai recunosc pe mine insami, de cate ori am fost nevoita sa exprim lucruri pe care nu le-as fi crezut nici in timpul unei betii hardcore. Si doare al dracu', parca nu mai sunt eu. Dar deh, trebuie sa ma incadrez in variate grupuri pentru a nu avea probleme mai departe.
    De asemenea am observat foarte mult incercarea oamenilor de a ii convinge pe cei din jur ca le sunt inferiori, ca si cum singurul mod de a ajunge sus e sa ii tii pe toti sub tine, nu sa faci efortul de a te ridica deasupra prin propria putere. La facultate suntem intampinati cu "sunteti cea mai proasta generatie ever", profii fug de noi cand ne vad pe holul spitalului ca sa nu ne tina orele si cate si mai cate exemple...
    Dar, in final,dezamagirile vin, te darama, treci peste ele, revin si tot asa. Cam face parte din viata.
    "Disappointment is a sort of bankruptcy - the bankruptcy of a soul that expends too much in hope and expectation."

    ReplyDelete
  2. Din pacate, este oarecum nevoie sa ma cunosti personal ca sa aiba vreun sens articolul de mai sus. Raspunsul tau se refera la lucruri adevarate, dar care n-au momentan foarte multa legatura cu mine.

    Imi place citatul, though...

    ReplyDelete