Acum doi ani, am avut o primăvară și o vară care păreau să nu se mai termine niciodată. Tocmai terminam anul doi și aplicasem din iarnă la o serie de internship-uri, dar am privit cu dezamăgire cum colegi pe care îi considerasem mai slabi decât mine au primit oferte mai bune, în timp ce eu am fost forțat să refuz Microsoft Danemarca și semestrul Erasmus deoarece conducerea de la facultate mi-a explicat neoficial că respectiva bursă servește la altceva (asta este o poveste complet diferită).
Eram foarte speriat și foarte dezamăgit deși muncisem foarte mult în timpul anului. Aveam foarte puțini bani și perspectiva de a pleca din București și de a mă întoarce acasă mă îngrozea pentru că ar fi înseamnat să redeschid probleme personale peste care mi-a trebuit doi ani să trec. Reușisem cumva să mă îngrop în muncă și să uit de singurătate și nu vroiam ca acest miraj să se termine. Când m-am văzut pus la colț, am simtit foarte multă frustrare, dar am putut să mă controlez totuși și am sunat la BitDefender cerând să aflu motivul pentru care nu primisem nici un email de confirmare a aplicării mele, apoi după câteva mailuri în care am fost pasat de la o persoană la alta am reușit într-un sfârșit să obțin "privilegiul" unui test ușurel și apoi am reușit să programez un interviu. Odată ce am putut să îmi demonstrez cunoștiințele în fața unor ingineri, efortul meu s-a concretizat în final într-o ofertă. Nu m-am bucurat, poate, de ea așa cum ar fi trebuit, dar am semnat-o împăcat că voi putea rămâne totuși în București.
Vara în capitală poate fi o experiență dură dacă stai în cămin. M-am chinuit foarte aspru cu căldura de 40 de grade și cu gândacii care puseseră stăpânire pe întregul P5. În vara aceea am avut cele mai mari probleme cu gândacii pe care le-am avut în patru ani de stat în Regie, erau atât de mulți încât se urcau noaptea pe mine când dormeam. Dacă mă trezeam să aprind becul, vedeam cum toată podeaua învie și se retrage în colțuri. Mi-am spus că într-o zi o să fie mai bine și am încercat să mă conving că e OK. Aveam un sac de dormit vechi și rupt din care am scos căptușeala și dormeam în el, pentru că închizându-l până la capăt cu fermoarul nu lăsam gândacilor loc să ajungă la mine în timp ce dorm. Bineînțeles, îmi era incredibil de cald, dar am îndurat. Eram mulțumit cu proiectul la care lucram la muncă și pentru câteva săptămâni, părea că voi fi OK.
Apoi într-o Sămbătă dimineață m-am trezit cu o durere de cap stranie. Am luat o pastilă de Algocalmin și am decis să merg să îmi cumpăr ceva de mâncare, dar până să ajung în Carrefour am constatat că îmi este incredibil de frig și că tremur. Erau 35 de grade la umbră, și am înțeles atunci că este ceva în neregulă cu mine. Speram să fie doar o simplă răceală și să îmi treacă până Luni, așa că am luat un Paracetamol și am încercat să dorm. M-am trezit spre seară și febra nu îmi scăzuse deloc. Acum eram prea slăbit ca să mai stau în picioare. Dar eram complet singur și nu vroiam să merg la urgențe pentru că m-am gândit că dacă m-aș fi internat nu ar fi avut cine să mă ajute, așa că m-am pus înapoi în pat și am sperat să fie mai bine până dimineață.
Mi s-a părut una dintre cele mai lungi nopți din viața mea. Adormeam câte 10-15 minute, în care aveam coșmaruri și mă trezeam cu inima bătând să îmi iasă din piept. Transpirasem până la așternut deși aveam frisoane și nu mă puteam opri din tremurat. La prima oră am încercat să mă îmbrac și să merg la medic. Vroiam să cred că problemele mele se vor rezolva acolo, dar în timp ce stăteam amețit și febril pe scaunul incompetentului de medic din Regie și îl ascultam cum îmi reproșează că nu am fișă și că nu știu de căcat de hârtie îmi lipsește din dosar, mi-am dat seama că nu se va termina bine. Mi-a dat niște antibiotice în grabă și mi-a spus că nu îmi poate da adeverință pentru concediu medical pentru că nu sunt înscris la el, sau ceva în genul ăsta. Eram prea leșinat ca să mă pot certa cu el, așa că l-am înjurat în gând și m-am supus. Încă speram să fie totul OK.
Noaptea de Sâmbătă spre Duminică a fost și mai rea decât cea de dinainte. Antibioticele pe care le luasem nu mi-au scăzut deloc febra. Am încercat să mă duc la toaletă în mijlocul nopții, ținându-mă de paturi și de pereți, și când am aprins becul din baie mi-am dat seama că delirez de la febră, pentru că nimic din ceea ce vedeam cu ochii nu avea vreo legătură cu încăperea. M-am chinuit așa și în noaptea respectivă. A doua zi a fost puțin mai bine, dar per ansamblu mi-am dat seama că asta nu e doar o răceală și că trebuie neapărat să mă duc la alt medic. Cum nu vroiam să mai dau ochii cu incompetentul ăla, am decis să mă duc la Centrul Medical Unirea Luni dimineață la prima oră. În timp ce făceam duș ca să mă îmbrac să merg iar la medic, mi-am dat seama că am o durere ascuțită în spate. O știam foarte bine, și în momentul acela n-am mai avut nici o urmă de îndoială: făcusem iar pneumonie.
Vreo 10 ore mai tărziu, o radiografie mi-a confirmat asta. Doctorița mi-a prescris alt set de pastile, printre care antibiotice în valoare de aproape șase milioane. L-am sunat iar pe șeful meu și i-am spus ce s-a întâmplat și mi-a spus că ar fi bine dacă aș putea totuși să fac rost de o adeverință de concediu medical. L-am sunat pe tatăl meu și l-am rugat să meargă la medicul de familie de acasă și să îmi facă rost de una.
- Cred că totuși ar fi mai bine dacă ți-ai face tu fișă la un medic din București.
- Am nevoie de ea acum. Cât de greu îți este să mergi să îi cei o adeverință că sunt înscris acolo?
- Nu, pentru că tu ești student și trebuie să aveți medic la facultate. Eu nu dau bani să se îngrașe procul de medic de aici.
Mi s-a întunecat privirea după acest schimb de replici. Am ridicat telefonul la gură și am urlat în el "Well then, FUCK YOU!", apoi am închis. Șeful mi-a confirmat în cele din urmă să stau acasă liniștit și să mă fac bine.
Nu pot imagina un cuvânt sau o frază care să descrie în mod relevant cele două săptămâni care au urmat. Am slăbit vreo 7kg și eram atât de obosit încât nu puteam să stau treaz mai mult de câteva ore consecutiv. Mă forțam să mănânc ceva odată cu pastilele ca să nu îmi distrug stomacul, dar aproape totul îmi provoca greață. După ce am încercat într-o zi să îmi fac o omletă și am vomitat apoi, am renunțat. Mâncam doar pâine cu iaurt sau cu brânză topită. Odată la patru-cinci zile trebuia să ies din casă să îmi mai cumpăr câte ceva. Eram atât de slăbit încât mi se părea că acei 500m până la alimentară durează o veșnicie. Oboseam inclusiv îmbrăcându-mă și încălțându-mă, și trebuia să mă odihnesc înainte să ies din casă; apoi făceam pauze din 30 în 30 de metri ca să îmi trag sufletul și încercam să calculez cât la sută din drum am făcut. Odată ajuns înapoi, cădeam pe canapea și dormeam câteva ore, și abia apoi reușeam să mă schimb iar în haine de casă și să scot lucrurile din pungi.
Nici astăzi nu știu ce m-a determinat să rezist în acele două săptămâni. Eram convins că trebuie să trec cu bine, pentru că eram convins că pot și merit să fiu fericit. Îmi venea să plâng de supărare și de singurătate, dar aveam în mine o ură mai mare decât tristețea. Uram tot ceea mă determinase să ajung în situația în care eram, și disprețuiam să mă văd învins. Încet-încet, însă, zi de zi febra mi-a scăzut câte puțin și am reușit să stau câte cinci, șase, opt ore consecutive treaz. Am început să mă dau iar jos din pat pe timp de zi, apoi să stau la televizor, apoi să stau puțin pe Facebook. În cele din urmă am supraviețuit și m-am putut întoarce iar la muncă. Timp de trei săptămâni după aceea îmi era foame în continuu, dar mi-a luat un an întreg să ajung din nou la greutatea pe care o aveam înainte să mă îmbolnăvesc.
Pneumonia din anul doi m-a schimbat în două moduri. Pe de o parte, m-a făcut să îmi pierd încrederea în oameni și să mă resemnez în fața unei singurătăți interioare peste care n-am trecut până în anul patru. Pe de altă parte însă mi-a adus aminte de motivele pentru care vreau să trăiesc și de faptul că trebuie să mă bucur de mirosul aerului de dimineață și de aroma unei cafele tari. În ansamblu, am deprins atunci ură pentru bani, pentru cei care aveau bani, pentru cei care trișaseră și aveau prin pile lucruri pe care simțeam și eu că le merit, pentru cei care nu se chinuiau în aceleași condiții ca și mine, etc. Se poate spune de fapt că atinsesem un echilibru precar între a urâ totul și a vrea să îmi depășesc situația, dar amândouă împreună m-au ajutat într-un fel să uit și să o iau de la capăt, rupându-mă în sfârșit emoțional de oamenii din viața mea de până atunci.
No comments:
Post a Comment