* * *
Este 31 Mai. Îmi tremură ușor genunchii și îmi aud inima. Respir controlat și conștient și aud cum la mine în creier se calculează și se recalculează poziția fiecărui mușchi, a fiecărei articulații, totul pentru a mă menține într-un echilibru precar și instabil. Dincolo de vărfurile bocancilor mei se întinde un hău vertical de 100 metri.
Stau pe marginea prăpastiei cu ambele mâini întinse larg în lateral, cu ochii larg deschiși dar tulburi de golul din fața mea. Stau complet nemișcat, doar coșul pieptului de ridică și se lasă când respir. Este perfect liniște. Îmi aduc aminte perfect mirosul dulceag de aer de munte, rășină de brad și geacă nouă de piele. Acolo, pe marginea prăpastiei, simțeam sub picioarele mele tot pământul, toată viața mea.
- Adrian!
Deodată mă trezesc din visare. Mă dau un pas înapoi de la margine, mă întorc, privirile noastre se întâlnesc și încep automat să zâmbesc. “Prinde!” și îmi aruncă o doză de cafea. Mă așez pe o stâncă și o desfac. Am privit amândoi apusul dincolo de crestă, apoi răsăritul lunii, am povestit, iar în cele din urmă am adormit acolo sub cerul liber, pe oasele munților, dar simțindu-mă în siguranță și stabilitate deplină.
* * *
În ultima vreme îmi aduc aminte din ce în ce mai multe lucruri de când eram mai mic. Și nu doar momente, ci și trăiri și senzații. Îmi aduc aminte cum apunea soarele și scălda camera mea de la bunici într-o lumină roșie călduță, cum mă puneam pe pat și stăteam ore în șir gândindu-mă la nimic și uitându-mă la acvariu. Îmi aduc aminte cum în fiecare dimineață, în drumul spre școală, mă opream în dreptul unui teren de fotbal pentru a vedea răsăritul fără să îmi blocheze nimic privirea și cum mă puneam pe gazonul proaspăt tuns de pe stadion ca să îmi trag sufletul după ce alergam cei 5km de rutină. Îmi aduc aminte cum miroseau cărțile galbene de la bibliotecă și cafeaua proaspătă de la o terasă la care mergeam când chiuleam mai mulți și care acum s-a închis de mult. Îmi aduc aminte cum acele câteva mici momente îmi erau suficiente pentru ca să fiu fericit.
Lucrurile acelea îmi dădeau stabilitate, un soi de pace și liniște interioară pe care simt că le-am pierdut. În ultimii patru ani, simt în sufletul meu că m-am înstrăinat de propriu-mi sine. Am venit la facultate cu așteptările (realiste sau nu) de a ajunge să înțeleg lucruri fascinante, adevăruri universale, dar pe măsură ce timpul trece nu reușesc să văd decât niște procese mecanice și o cursă pe al cărei motiv și rezultat eu nu le respect. Ultimii patru ani m-au învățat două sentimente: oboseala și revoltarea față de absurd. M-au învățat să nu mai vreau să am încredere în oameni și să le mulțumesc de fiecare dată celor puțini care îmi oferă privilegiul unei conversații implicate sau un ajutor. Categoric nu mai iau lucrurile “for granted” acum.
Cu aceste gânduri încep, deci, următorul “17 Ianuarie” al vieții mele. Niciodată nu mi-a plăcut ziua mea. În fiecare an am simțit că această aniversare mă obligă să mă opresc în loc și să recunosc limitările umane pe care le avem. Am privit-o ca pe un fel de băgare la colț care vine din interior și către care nu pot ridica pumnul. Așa că am decis ca acest an să îmi pun gândurile în scris ca să mă conving pe sine că ele sunt doar niște cuvinte, iar eu sunt în continuare mai puternic decât ele.
Cheers!
