Scherben bringen Glück

Am recitit recent articolele mai vechi de pe blog. Nu am făcut-o din dorința de a mă agăța de trecut, ci dimpotrivă, pentru că simt că am lăsat în urmă o perioadă plină de probleme personale și nesiguranță pe care nu am putut să o interiorizez pe măsură ce o trăiam din cauza implicării directe. Pretind că am o înțelegere bună la persoana întâi asupra lucrurilor care s-au întâmplat, dar intuiam că văzute din exterior, întâmplările ar arăta mult diferit.

Astfel, am considerat recitirea blogului ca pe lectură obiectivă, necesară și educativă. M-am așezat ieri seară în fața laptopului cu o cană de ceai și am luat totul în ordine cronologică, post cu post.

Pot spune fără să exagerez că m-am speriat și întristat în același timp. Mi-a părut rău să mă văd constant deprimat, nedormit, încordat, nervos... mereu gata să ripostez. Mi s-a părut de neiertat faptul că mă aflam într-un mediu atât de nociv. Fusesem supus la atâtea frustrări acumulate - de la glume proaste și atitudini de superioritate care nu se mai sfârșeau și până la nedreptăți evidente - și la atât de puțină apreciere reală, încât zilele se reduseseră la un efort constant de a "face față". A pretinde entuziasm, creativitate și empatie de la un om aflat sub atâta presiune și care se agață disperat de orice - inclusiv lucruri și oameni care îi fac rău - este o glumă proastă.

* * *

Simt nevoia să împărtășesc ceea ce cred eu că a fost cel mai important lucru pe care l-am învățat în ultimul an, în eventualitatea în care poate ajuta și pe altcineva să își regăsească liniștea: faptul că în săptămânile imediat de dinainte și de după licență mi-am dat în sfârșit voie să mă las cuprins de furia și ura pe care le acumulasem. Până atunci, din cauza obosealii (la figurat), mă lăsasem convins că ar fi vina mea pentru că mă simt trist, jignit, nerespectat, neîndreptățit. TOTUL devenise vina mea. Spunându-mi-se că nu am dreptate nici măcar dacă mă supăr, ajunsesem într-o imposibilitate psihologică de unde nu mai aveam nici un fel de perspectivă.

Îmi aduc aminte că mi-am dat licența și n-am avut nici un fel reacție. Nu aveam pretenția să ies din sală pe un covoraș roșu și să arunce îngeri cu confetii în fața mea, dar știu că am ieșit pe ușa facultății și singurul lucru pe care l-am văzut sub secretariat a fost canicula care radia din asfalt... atestată de un câine vagabond, prăfuit și paralizat de căldură la intrarea în holul EC. Mi-am pus sictirit ochelarii de soare și m-am dus acasă. Aveam și insomnie și jet-lag, așa că mi-am petrecut cele trei nopți din România ciclând odată la 10 minute prin toate posturile de televiziune. Se vorbea în spume despre datul jos al lui Băsescu; aș fi vrut să pot da doi bani... dar indiferența mea era blindată.

De la București la Londra avusesem turbulențe atât de mari incât am văzut pentru prima oară o stewardeză părăsind podeaua și dând cu capul de compartimentele de bagaje. Am privit scena vreo 5-10 secunde, și apoi m-am întors la citit "Zorba Grecul", făcând abstracție de drama ceilorlalți călători care retrăiau înfiorați propria lor scenă din Lost. Am aterizat în New York pe la miezul nopții. Când am intrat în apartament, m-am lovit de o liniște apăsătoare. Andrada plecase încă de Luni înapoi la LA, și era mult prea târziu ca să mai sun pe cineva să ieșim la o bere, așa că mi-am pus niște muzică, am făcut duș sictirit și apoi mi-am făcut ceva de mâncare. Robotic și fără chef.

Mi-am terminat sandwich-ul în liniște, m-am ridicat de la masă, am pus farfuria și cuțitul în chiuvetă, și am dat drumul la apă. Am spălat întâi cuțitul, și l-am pus înapoi în sertar, apoi farfuria. Am ridicat-o vertical în fața ochilor și m-am uitat la reflexia peliculei subțiri de apă care încă se mai scurgea de pe porțelan în chiuvetă, apoi am scuturat-o de câteva ori în aer înainte de a o șterge cu prosopul și am pus-o alături.

Am terminat de strâns masa în liniște și de pus totul la loc în frigider, apoi m-am întors la farfuria de pe tejghea. Am ridicat-o, am cântărit-o de câteva ori în mâna dreaptă, și în loc să o pun înapoi în dulăpiorul de deasupra capului... am lăsat-o pur și simplu să cadă pe parchet.

Atunci când privești ceva cu atenție, senzația este că timpul încetinește. Am avut timp să percep în tihnă, frame cu frame: căderea, contactul cu podeaua, cum a erupt și s-a stins sunetul cioburilor. Nu știu să îmi explic nici acum conform cărui raționament am făcut asta, dar știu că în momentul în care am auzit cum se sparge farfuria, am simțit că mă cuprinde un fior cald aducător de liniște. Am rămas fascinat, eliberat.

Intrigat de ceea ce tocmai descoperisem, m-am întors la dulap și am luat încă o farfurie din teanc. Am întors-o pe spate și am citit abțibildul oval: "White Porcelain. Made in Portland. Price: $6.00".

Aha...  6 dolari, deci... bineee... zob de pământ! Următoarea. Zob. Alta la rând...

Dacă toată lumea ar fi conștientă de efectul pe care îl poți obține de pe urma a opt farfurii, societatea n-ar mai avea nevoie de terapeuți. După ce am terminat teancul, am început să mă simt în sfârșit mai bine. Am început să mă simt... real. Am luat mătura din debara și am strâns mizeria pe care o făcusem pe jos, am pus cioburile într-o pungă și le-am dus la ghenă. Mă întrebam amuzat în care coș de gunoi să le arunc: reciclabil sau nereciclabil? Landfill sau waste? Exemplele de pe tomberoane nu acopereau situația mea. Hm... :-).

După ce mi-am dat în final voie să mă las cuprins și controlat de ura din mine (întâi ezitant, depășindu-mi recordurile la sală sau la jogging, apoi din ce în ce mai agresiv, sărind cu parașuta și conducând cu 90-100 de mile la oră și radioul dat la maxim), am început încet-încet să îmi revin din toate punctele de vedere. Am început să observ apusul, gustul cafelei pe care o torn în mine, magazinele pe lângă care trec și zâmbetul ocazional din partea cealaltă de metrou. Și, cel mai important, am început să mă liniștesc.

Cele două lecții pe care l-am învățat sunt că (a) singurele probleme pe care le avem în viață ni le creează cei din jur ca urmare a lipsei de respect, și ca să aibă o scuză pentru a ne marginaliza, și (b) că arhaicul proverb German pe care l-am auzit de la bunica mea este cât se poate de avărat: cioburile chiar aduc noroc.