Voi începe prin a declara că nu sunt un cunoscător al artei. Domnul Roman, profesorul meu de Desen din școala generală (un om mult supracalificat pentru jobul modest pe care a sfârșit să-l practice) ar putea să absoarbă o audiență de câteva zeci de persoane într-un monolog fascinant despre adimensionalitatea unei mâzgâleli neuniforme de vopsea. De fapt, garantez că nu te-ai mai fi putut uita vreodată cu aceiași ochi la incompetența zugravului tău, în ciuda lipsei evidente de intenție artistică.
Eu nu am asemenea talente oratorice, deși din perspectiva unui consumator de artă tind să apreciez acele opere care reușesc să mă informeze direct de existența unei idei de care nimeni nu m-ar fi putut face conștient prin cuvinte.
Astă vară mă plimbam prin galeria națională de artă din New York. Se poate spune despre acel muzeu că este... well... mare, așa că este imposibil să acorzi fiecărui tablou minimul de atenție pe care o merită ca să poți vedea la el mai mult decât vopsea 2D. A fost însă un tablou, unul în mod special, pe care mi-au căzut ochii din momentul în care am pășit pragul încăperii și de care nu m-am putut dezlipi decât cu multă greutate, aproape luat de mână și tras afară din cameră.
Îmi aduc aminte cum inițial am stat cu brațele încurcișate și superficial amuzat în fața lui. Apoi, încet-încet, expresia feței mi-a devenit serioasă, în încercarea de a-mi însuși înțelesul primar, pentru ca în cele din urmă să încep să zâmbesc brusc sub efectul unei revelații pe cât de comică, pe atât de elegantă.
În lipsa unei atitudini modeste vis-a-vis de lumea din jurul tău, este greu sau chiar imposibil să realizezi adevărata recursivitate din acest tablou, împreună cu ironia care decurge din ea.
Cel mai izolant este, însă, faptul că natura conținutului îl face imposibil de transmis între oameni. Fie ești dispus să-l vezi, și îl vezi... fie nu.
No comments:
Post a Comment